situatia: omul intai e dezarmat si apoi ranit.
1) pocainta vede aici alegerea gresita a omului si imediat spune ca omul nu avea nici o scuza, stia ce trebuie facut. daca a fost pacalit e din cauza lui si trebuie sa plateasca pentru alegerea gresita. pocainta e virtutea care are un fel de claritate, gen tabla adunarii si a scaderii, care pare ca e singura folositoare in viata. pocainta e o lume inchisa, in sine.
2) faptul ca platesti pentru ca ai fost pacalit si ai gresit, cum cere pocainta, te face la un moment dat imposibil de pacalit? in nici un caz pocainta nu te face mai putin precar, nici intr-un milion de ani pocainta nu te face imposibil de pacalit. practicarea acestei virtuti doar mai restrange un pic campul posibilitatilor, in cel mai bun caz. in anumite scenarii stii la ce sa te astepti. pocainta iti da ocazia de neratat sa fii consecvent si sa judeci greselile altora. ai ocazia sa ii arati cu degetul si sa le ceri sa se pocaiasca. 1+1=2. lasa ca stim noi.
pocainta e o povara atat de mare pe inima omului incat simte nevoia sa o care impreuna cu altii. sa le vada greselile si sa le reaminteasca ce au de facut. chiar daca sensul ei e tocmai descarcarea unei greutati de pe inima celui care a gresit, insusi faptul ca toata lumea spune ca e obligatorie, o face sa fie perceputa ca o povara. asa e cand legi necesitatea de moralitate. nici necesitatea nu mai e doar necesitate, nici moralitatea nu mai e gest firesc de reparare, de vindecare a ranii celui ranit.
3) dar vine smerenia si vede precarietatea omului. precarietatea il face pe om vulnerabil permament. smerenia nu jeleste, nici nu are tentatia aia care pare indreptatita de a-i arata pe altii cu degetul. smerenia numai constata vulnerabilitatea.
4) ea vede ca si dupa ce a gresit, a cazut si s-a ridicat de o mie de ori, omul de vulnerabilitatea lui tot nu s-a vindecat. smerenia nu are reflexul rapid al pocaintei de a baga repede mana in buzunar sa plateasca pentru oalele sparte. nici tu te grabeste, nici nu te opreste sa o faci, dar e altceva.
5) smerenia e constiinta nimicniciei. pocainta e constiinta pacatoseniei. sunt usor de confundat, ca pisica si cainele, doar amandoua sunt animale de curte, nu? au sange cald, ochi, urechi, gheare. asemanarile, ce ne-am face fara ele?
6) totusi... smerenia e atentia in centru. pocainta are treaba cu periferia cercului. periferia nu are nimic de spus interesant despre centru. ea se autopromveaza in mod repetat, e repetitie, asta e natura ei.
7) centrul nu se baga peste periferie, nu are ambitia de a dicta la periferie. centrul e doar un frumos loc de odihna pentru doritorii sa faca pasul. primul pas este si ultimul.
