Proloage 15 aprilie. Calugari insurati. Doua feluri de pocainta. Cu Psalmul 76, 4 - bucurie vs cu Psalmul 101,6 - intristare
57. Doi frati, luptati de desfrânare, au plecat si au luat femei. Mai târziu au spus unul către celălalt: Ce am câstigat părăsind rânduiala ingereascã si venind in necurătia aceasta? §i, după acestea, vom merge în foc si în iad. Sã iesim iaräsi în pustie. Si iesind, au rugat pe Părinti sã le dea canon de pocãintã, mărturisindu-se de toate ce au făcut. Si Părintii i-au separat
pe unul de altul pentru un an si le-au dat la amândoi portii egale de pâine si apă. Căci arătau la fel. Si când
s-a împlinit timpul de pocãintã, au iesit, si Părintii au văzut pe unul palid si trist tare, iar pe celälalt îmbujorat si bucuros. Si se mirau pentru că primiseră aceeasi mâncare.
L-au intrebat, deci, pe cel posomorât:
Pe unde ai umblat cu gândurile tale în chilia ta? lar el a zis: La relele pe care le-am facut si la iadul în care voi merge am cugetat si de fricã osul meu s-a lipit de carnea mea(35). Au întrebat si pe celălalt: Si tu la ce te-a gândit în chilia ta? lar el a zis: Lui Dumnezeu i-am multumit că m-a izbăvit de necurătia lumii si de iadul ce va sã fie si m-a adus în vietuirea aceasta îngerească. Si pomenind pe Dumnezeu, mã bucuram(36). Si au zis Bătrânii că pocãinta amândurora este egalã la Dumnezeu.
* (35)Psalmul 101,6 (36)Psalmul 76, 4.
cuvant din Pateric, despre doi frati, care s-au insurat.
Doi frati dintr-o manastire, fiind foarte tulburati si biruiti de razboiul si de pofta desfranarii si, neputand ei sa mai sufere acel foc si razboi in trupul lor, s-au sfatuit amandoi si, iesind din manastire, s-au dus la tara, intr-un sat si s-au insurat si traiau cu femeile lor, aproape unul de altul. Iar dupa catava vreme, a inceput sa le vina uraciune amandurora si simtire si cunostinta si cainta si umilinta, in inimile lor. Si, asa, au inceput, iarasi, amandoi a se sfatui, zicand: "Frate, ce am castigat? Si ce folos am dobandit noi ca ne-am supus spurcatei pofte si patimii trupesti si am lepadat sfantul chip ingeresc si am venit intru aceasta viata? Deci, frate, sa lasam femeile si sa mergem, iarasi, in pustie, sa ne pocaim. Si Dumnezeu, vazand pocainta noastra. Isi va face mila de noi si ne va ierta, precum si pe alti multi pacatosi, cati s-au pocait, i-a iertat si i-a miluit."
Acestea sfatuindu-se si invoindu-se amandoi, s-au tainuit de femeile lor si, ladandu-le pe ele, au venit in pustie, la manastirea, din care iesisera. Si, cazand cu umilinta la picioarele parintelui lor, l-au rugat pe dansul, ca sa-i primeasca pe ei, marturisindu-si caderea si pacatul lor. Iar parintele, vazand cainta si umilinta lor, facandu-i-se mila de dansii, i-a primit pe ei si le-a dat lor canon de pocainta si iertare: a poruncit iconomului sau sa-i puna pe ei intr-un loc deosebit un an intreg si sa le dea mancare si bautura, paine si apa, la amandoi, intocmai. Iar daca s-a implinit anul canonului lor, a poruncit parintele si i-a adus la el. Si unul era galben la fata si uscat, ca un mort, iar celalalt era vesel si luminat la fata, ca si cum ar fi fost la o mare desfatare, de care mult se minunau, fiindca paine si apa li se daduse amandurora, intocmai. Si au intrebat pe acela galben si uscat la fata, sa spuna cum traia si ce facea si ce ganduri il luptau pe el. Iar el, le spunea lor, zicand: "Eu, fratilor, ale ganduri nu aveam, fara numai ma gandeam la rautatea faptelor mele, pe care le-am facut si la vesnicile chinuri si de frica acelora mi s-a lipit pielea de oasele mele." Dupa aceea, au intrebat si pe celalalt, zicand: "Dar tu ce gandeai?" Raspuns-a lor si acela, zicand: "Eu alta nu gandeam, fara numai multumeam si slaveam pe Dumnezeu, ca m-a miluit si m-a scos din viata, care nu era pentru mine, si m-a izbavit de robia lumeasca si de chinurile vesnice si, iarasi, m-a adus in viata si in chinul ingeresc."
Si au cunoscut parintii ca amandoi, intocmai, au facut pocainta catre Dumnezeu, fiecare dupa sufletul sau, si asa s-au mantuit.
problema cu care se confrunta absolut toata lumea este DORINTA permanenta de a fi ceva si FRICA, tot permanentă, de a nu mai fi - tot ceva. pachetul asta fundamental, de dorinta si frica, este magnet pentru toate conflictele pe care le atragem in viata noastra.
UNU: în ORICE „loc”in care oamenii încearcă să se instaleze, ei ATRAG UN CONFLICT:
• ca oglindă → omul se simte pasiv, gol, unifunctional
• ca izvor → se simte singur, împovărat, responsabil pentru tot
• ca martor → se simte detașat si steril
• ca zero/nimic → se simte lipsit de sens
• ca unul/totul → se simte izolat
ca model? --->Modelul încearcă să dicteze modul „corect” de a fi, ceea ce duce adesea la următoarele:
m1)Pierderea identității: Devii un obiect care trebuie văzut, nu un subiect viu.
m2) Fragilitate: Valoarea ta depinde în întregime de opinia externă și de menținerea unei perfecțiuni imposibile; orice „fisură” se simte ca un eșec total.
m3) Dezumanizare: Devii un standard sau un ideal (un „ar trebui să fii”), ceea ce te deconectează de propria ta natură spontană și umană.
Fiecare identitate are o greutate, nu doar o umbra, existențială.
DOI: Așadar, mintea încearcă SĂ SCAPE la un moment dat de greutatea aia, oricare ar fi ea, luind o altă identitate —
ceea ce este, de asemenea, „o porcarie”. Nu doar identitatea, dar si schimbarea ei, obosesc si distrug, aiurea. Viata trece aiurea, indiferent ce faci, poti sa fii cel mai generos baiat, care a renuntat la tot, chiar renuntarea aia e o greutate pe care singur ti-ai urcat-o in spinare, cam ca Sisif cu bagaj in spate si cu deal de urcat in fata.
TREI: si asa se ajunge la EPUIZAREA generata de dorinta de a fi ceva, si de frica de a nu mai fi ceva. Dorinta+ frica---> epuizare din ce in ce mai mare, indiferent cat de nobile ar fi motoarele dorintei si fricii.
Si atunci solutia este sa te mentii in singurul adevar accesibil mintii umane: ca exista. Existenta.
De acolo nici nu iesi, nici nu te poate scoate nimeni. Frica de a nu mai exista nu are nici un sens, asta e un punct asupra caruia nu investigheaza nimeni, din cauza ca exista un fel de opinie justificata de text ca poti pierde existenta din cauza ca poti pierde corpul fizic, ceea ce este desigur comic.
Apoi dorinta de a exista iarasi nu are nici un sens, ca dorinta, odata ce oricum existi, fie ca doresti fie ca nu doresti.
Dar desigur, e vorba de investigatie la cel mai inalt nivel, asa a aparut si apofatismul, ca singura situare posibila in afara oricarui conflict. Totusi nu toata lumea e dispusa sa o realizeze.
O mica bijuterie a umorului absurd. Gheorghe la psihiatru
- Medicul meu de familie m-a trimis la dvs, chiar a insistat să mă vedeți
- Ce problema aveti?
- Habar n-am. Sunt fericit în căsătorie, sunt un meserias bun, foarte cautat, am mulți prieteni si orice necazuri as avea, le rezolv rapid.
La care psihiatrul:
- Hmmm!
Ia o rețetă, incepe sa scrie, si fara sa se opreasca din scris zice:
- ... Și de mult sunteți aşa?
Bancul acesta este o mică bijuterie de ironie deoarece funcționează pe mai multe planuri de absurd.
1 Inversarea Normalității: În mod obișnuit, mergi la psihiatru când ești nefericit sau ai probleme. Aici, „simptomele” lui Gheorghe (fericirea, succesul, echilibrul) sunt tratate ca fiind patologice. Umorul vine din ideea că, într-o lume plină de stres, a fi perfect sănătos psihic pare a fi o boală în sine.
2 Cinismul Profesional: Psihiatrul nu îl felicită, ci scoate direct rețetarul. Acest strat sugerează că, pentru un specialist, nu există oameni sănătoși, ci doar oameni insuficient consultați. Reacția medicului („Hmm!”) transformă optimismul lui Gheorghe într-un diagnostic clinic grav.
3 Absurdul Social: Există o nuanță subtilă care sugerează că în contextul social respectiv (probabil cel românesc), a fi complet mulțumit de viață este atât de rar încât devine suspicios. Dacă nu te plângi de nimic, înseamnă că „ai ceva la cap”.
4 Finalul de tip „Lovitură de Grație”: Întrebarea „Și de mult sunteți așa?” închide cercul. Sugerează că „boala” (fericirea) a devenit cronică și că Gheorghe suferă de ea de mult timp fără să știe.
n-are cum sa sfarseasca bine! cand vii sa impui ce-i bine sa cunosti FARA sa te mai obosesti sa investighezi instrumentul cunoasterii
Oglinda este neutră: Indiferent dacă reflectă un obiect măreț (soarele) sau unul mic (o scânteie), ea nu se transformă în acel obiect.
- Imunitatea la conținut: Oglinda nu se arde de la flacăra unei lumânări și nu se luminează permanent după ce a reflectat luna. Ea rămâne neschimbată, păstrându-și calitatea de a reflecta orice.
- Neglijarea instrumentului: Ne concentrăm atât de mult pe frumusețea sau importanța conținutului spiritual reflectat, încât uităm să studiem natura oglinzii în sine (adică însăși conștiința noastră).
- Investigație incompletă: Dacă nu înțelegem cum funcționează "oglinda" (spiritul), vom interpreta mereu greșit imaginile pe care le vedem.
- Captivitatea în reflexie: Omul rămâne limitat la ceea ce vede "în" oglindă, fără să realizeze că el este cel care posedă instrumentul de cunoaștere. Această neînțelegere blochează evoluția spirituală autentică.