doi prieteni se intalnesc dupa ani. nu-i leaga nimic altceva decat prietenia dintre ei. parca a trecut o zi de cand nu s-au mai vazut. prietenia straluceste in fiecare dintre ei la fel. adica nu e conditionata de nimic. prietenii se inteleg in mod spontan, nu-i nevoie sa faca ceva sau sa nu faca ceva anume ca sa se inteleaga. un fel de eleganta si de zambet si de adanca intelegere in amandoi. prietenia e total in afara oricarui plan.e simpla. spun mai mult- ca insasi ideea de plan, de angajare comuna pentru un rezultat, ii e straina.
la fel, cel care se roaga, respinge orice gand, orice l-ar atrage intr-un plan, orice l-ar trage intr-o dependenta, ca fiind strain naturii sale, care e simpla. cand te rogi ori esti simplu, ori inseamna ca nu te rogi. mentii simplitatea respingand toate gandurile, unul cate unul. uneori gandurile vin in valuri mari si cu mult zgomot, asta e partea a doua. evident ca singur nu le poti respinge.uneori te aduc la disperare, suferinta poate fi teroare, si poti ajunge sa simti ca teroarea pare sa te rupa in bucati in orice clipa.. dar aici e Dumnezeu ca sa te tina simplu...la limita, uneori o limita subtire tare, cand se ating intunericul si lumina. Dumnezeu revine. cum sa nu revina cand are aceeasi natura ca si tine si ca si mine? atata doar ca uneori intarzie, si asta doare ce nu se poate spune in cuvinte
lumea e in mod esential un plan, o tesatura. are forta si are putere tocmai pentru ca e plan si tesatura. te lasi atras, te implici,de obicei ca sa experimentezi, ca sa vezi cum e, ca sa faci si tu ceva-- mai tarziu, uiti simplitatea naturii tale si ai pus-o, nu mai iesi din capcana asa usor cand ti-ai prins nu numai piciorul, dar si mainile sau esti prins cu totul...
