la un moment dat in istoria omenirii, lumea de sus pana jos e vazuta ( din motive care scapa oricarei analize rationale) ca loc de exil, ca inchisoare, ca prezenta opresoare, ca ordine excesiva, ca locul sclaviei scanteii divine din om.
gnosticii vin deci sa separe omul de lume, de cosmos, de o ordine care ii este straina. ce-i mai adanc in om, si ceea ce il face sa fie ceea ce este, natura lui interioara, nu e din lumea aceasta.
ce este mai adanc, mai bun si mai vechi :) in om nu numai ca nu e din lume, dar nici o analogie cu lumea sau cu elemente din lume nu poate sa explice natura adevarata a omului. nici soarele, nici stelele, nici un element ceresc. pe scurt: natura Dumnezeului interior este ireductibila. lumea e pusa intre paranteze si este un mediu ostil.
scanteia, picatura de divinitate din om e prizoniera cosmosului, a unei ordini exigente si excesive, care da si cere inapoi.
lumea prin ordinea ei la toate nivelele, e, luata in intregul ei, un obstacol, o tesatura intunecoasa si antidivina. totul in lume e facut ca sa-l tina pe om inauntrul ei. omul uita ca e mai mult decat lumea, ca e cu totul atceva decat lumea. incearca sa se faca atat cat poate de comod in lume, sa se realizeze :) in lume. cauta, uneori cu disperare, fericirea in lume. evident ca nu o va gasi niciodata. cum ai putea fi fericit intr-o inchisoare, fie ea si cea mai frumoasa dintre inchisori? :)
gnosticii descriu situatia omului in lume asfel: somnolenta, betie( mahmureala? :) ), teama, amestec, cadere, afundare, captura, zgomot asurzitor al lumii, otrava, intuneric.
picatura de lumina divina din om trebuie intai regasita, trebuie cautata si apoi salvata.
omul se va trezi din toate acestea doar daca e chemat din exterior sa se trezeasca.
Cine il cheama e Dumnezeul transcendent, cel ce se afla in afara sistemului inchis intr-o lege= lumea.
omul raspunde cand e chemat. dar nu toti raspund la fel. cel care se simte in exil si in inchisoare in lume, se va bucura ca e chemat astfel. cel ce se simte comod in lume si tine cu unghiile de comoditatea, bunastarea, pozitia de putere, "avantajele" dobandite in lume va reactiona violent impotriva unei astfel de chemari si a celui care o pronunta.
cum raspunde exiliatul chemarii de a se trezi?...trezindu-se :)
apoi va incepe sa fie din ce in ce mai atent la mecanismele prin care lumea il tine prizonier. placere, durere, obligatie, datorie, dorinta de a avea mai mult si mai bine pe orice nivel in contactul cu lumea. darwinismul si mai ales cel aplicat in psihologia umana descrie perfect aceste mecanisme, pornind de la ecuatia minte omeneasca= calculator de costuri -interese.
doua modalitati gnostice de a trata lumea:1 minimizand contactul cu ea si cu legea ei (ascetismul); 2 facandu-le pe toate pe dos, si netinand cont de nimic :)= libertinajul. mai mult din gura au predicat unii gnostici libertinajul, niciunul n-a ajuns sa fie model si etalon in directia asta :)
concluzie : o singura afinitate are omul aflat in lume: cu toti ceilalti oameni, deci cu toti, prin faptul ca sunt purtatori de Dumnezeu.
atentie: pentru gnostici, toti oamenii au in ei scanteia divina transcendenta, nu au cum s-o piarda indiferent ce ar face, nu au nevoie de un sacrament ca sa devina purtatori de Dumnezeu. in cel mai decazut om este Dumnezeul ultratranscendent, ceea ce il face frate cu toti ceilalti oameni.
pe de alta parte in nici un caz nu e vorba sa-l ajuti pe celalalt sa se integreze cat mai bine in lume (!!), sa-l ajuti sa joace rolul lui :) cat mai bine pe scena lumii. (!!!)
caci salvarea vine exact prin accentuarea graduala a starii de instrainare fatza de lume in intregul ei. pentru Dumnezeul din tine la care ajungi doar asa, instrainandu-te tot mai mult de lume. in acest sens cei care simt singuratatea lor esentiala si ireductibila in fata lumii sunt frati si se ajuta unii pe altii oriunde ar fi.
(deci: fara Dumnezeul din afara lumii si din el, gnosticul ar fi doar un nihilist fara iesire in fata unei lumi care il copleseste cu ordinea si marimea ei)
