normal ar fi, gandim noi, ca raul sa nu existe. normal ar fi ca toti oamenii sa poata exact ce pot eu, si sa nu poata exact ce nu pot face sau intelege nici eu, dar lucrurile sunt in realitate departe tare de aceste intelegeri ale firescului ca fiind ceea ce e normal. acestea sunt umbre, si sunt legate de intuitia omului ca toate se desfasoara dupa o lege, ca toate sunt previzibile. previziblitatea fiind si ea o umbră a atotcunoasterii.
simplul enunt al legii care se află in spatele sigurantei noastre că, de exemplu, totul a fi bine, ne lasa mai mult in ceata, pentru ca detaliile vietii de zi cu zi nu prea se potrivesc cu indiferent cum ar suna acea lege.
ne-am astepta sa se potriveasca, dar asteptam degeaba.
- era un calugar in Athos care vedea lumina harului toata noaptea, si aceea se retragea la rasaritul soarelui. pentru el lumina era ceva normal, firesc, omul credea ca toti ceilalti vad ce vede si cum vede si el, avea el asteptarile astea, si ideea asta de firesc
- sau: in relatiile noastre cu alti oameni, aceia mai gresesc. putem intelege ideea asta ca oamenii gresesc in mod firesc? pentru ca au lipsuri, pentru ca nu au primit de la Dumnezeu aceleasi daruri pe care le-am primit si noi? sigur ca putem, dar cum refuzam pe buna dreptate sa acceptam ideea ca e firesc pentru om sa greseasca in relatia cu alt om, cum refuzam sa acceptam ca greseala contine in ea ceva firesc, normal, previzibil, ce se intampla? ne tulburam, ne enervam, ne ranim sufleteste. cum iesim din aceasta cursa? nu prea iesim
