La o mănăstire de maici, o călugăriţă, săraca, era paraclisieră, în viaţa de obşte. Paraclisierul se duce la ora 11 noaptea, că Utrenia se face la miezul nopţii, şi scoală pe stareţă. Aşa am apucat şi noi. Când eram paraclisier, aveam un clopoţel în mână şi un ciocan. Mă duceam şi băteam de trei ori în uşă şi ziceam: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, iar cel din casă zicea: „Amin”.
Sunam clopoţelul şi plecam la altul. Aşa era rânduiala şi aşa am apucat noi. Aşa era şi această călugăriţă. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire şi cu seară şi până la Utrenie, şi când era ora 11 noaptea fuga la stareţă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.
Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit aşa. Şi ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareţa şi maicile? Se ducea dracul noaptea şi-i trăgea clopotele. Dar nu le trăgea când trebuie. De-abia adormeau maicile şi numai ce auzeai: „Bang, bang, bang...”. O chema stareţa:
– Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea:
– Iartă-mă, maică stareţă, că am greşit!
Ea nu ştia că-i dracul, credea că altă călugăriţă vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le
trăgea, şi de cu seară şi după miezul nopţii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugăriţa care citea la Psaltire.
Dar ea ce-a făcut? „Măi, am să mă duc în clopotniţă! Tot nu dorm!” Şi a luat Psaltirea, o cruce în mână şi nişte lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotniţă, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon şi stareţa şi duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme.
Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam şi un picior pe celălalt şi se agaţă cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis:
– În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!
– Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!
– Nu. Stai!
– Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mănăstirea asta!
– Nu! Stai să vină maica stareţă şi maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon,
că eu trag clopotele.
– Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
– Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Stai aşa, cu mâna pe funie!
Şi ea săraca s-a dat jos din clopotniţă şi s-a dus la stareţă.
– Maică stareţă!
– Ce-i cu tine?
– Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!
Maica stareţă a luat câteva maici din consiliu şi s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a
crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns şi l-a văzut: – Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare! Şi, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!
– Nu! Lăsaţi-l! Nu poate să se ducă, că-i legat.
Dar el striga:
– Daţi-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!
– Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ţi ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate
maicile când ai sunat clopotele înainte de vreme! – Asta n-o pot face!
Ai văzut răutatea diavolului? „Asta n-o pot face”. Ei aşa zic în iad: „Nu vom sluji Ţie! Nu vom sluji Ţie!” Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie.
Şi au tras clopotele să se adune maicile.
– Măi, dracul în clopotniţă! Îl pune aceea să-şi ceară iertare.
Când îl vedeau, ţipau şi fugeau care într-o parte, care în alta.
– Zi „iartă-mă”, îi spuneau maicile.
– Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
– Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte.
Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice „iartă-mă”. Aşa şi noi. Când vei vedea că
cineva îţi cere iertare, şi tu dacă nu zici: „Dumnezeu să te ierte!”, eşti asemenea cu dracul care nu poate zice „iartă-mă”. „Nu vreau să zic „iartă-mă”! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!”
– Nu zic „iartă-mă”!
Atunci a zis călugăriţa:
– Uite ce-i! Dacă nu zici „iartă-mă”, să ne cânţi o cântare cum cântai tu când erai înger
înainte.
– Dacă voi cânta, vă topiţi ca ceara.
– Nu ne temem!
– Şi ce cântare să cânt?
– Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.
Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar ştii cum
cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi gata. Până acolo! „Miluieşte-ne” nu voia să zică.
– Zi „miluieşte-ne”!
– Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
– Asta vrem noi! Cântă miluieşte-ne, că nu-ţi dau drumul. Aici te ţin legat şi mâine, să vină
toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ţi dea drumul până nu zici miluieşte- ne.
Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte şi iar se oprea. Miluieşte-ne nu zicea.
– Zi miluieşte-ne!
– Nu pot!
– Să te ardă puterea Sfintei Cruci!
– Văleu! Daţi-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am păţit
aici.
– Nu! Zi: „Miluieşte-ne pe noi”!
Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Şi când a cântat miluieşte-ne pe noi, a
strălucit ca soarele şi a zburat la cer. S-a făcut înger. Şi atunci maicile au început a face metanii:
– Mulţumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis miluieşte-ne
pe noi!
Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu va ploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să
De aceea, dacă cineva a greşit ceva, să zică imediat: „Iartă-mă, frate, că am greşit!”
Sunam clopoţelul şi plecam la altul. Aşa era rânduiala şi aşa am apucat noi. Aşa era şi această călugăriţă. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire şi cu seară şi până la Utrenie, şi când era ora 11 noaptea fuga la stareţă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.
Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit aşa. Şi ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareţa şi maicile? Se ducea dracul noaptea şi-i trăgea clopotele. Dar nu le trăgea când trebuie. De-abia adormeau maicile şi numai ce auzeai: „Bang, bang, bang...”. O chema stareţa:
– Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea:
– Iartă-mă, maică stareţă, că am greşit!
Ea nu ştia că-i dracul, credea că altă călugăriţă vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le
trăgea, şi de cu seară şi după miezul nopţii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugăriţa care citea la Psaltire.
Dar ea ce-a făcut? „Măi, am să mă duc în clopotniţă! Tot nu dorm!” Şi a luat Psaltirea, o cruce în mână şi nişte lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotniţă, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon şi stareţa şi duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme.
Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam şi un picior pe celălalt şi se agaţă cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis:
– În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!
– Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!
– Nu. Stai!
– Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mănăstirea asta!
– Nu! Stai să vină maica stareţă şi maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon,
că eu trag clopotele.
– Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
– Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Stai aşa, cu mâna pe funie!
Şi ea săraca s-a dat jos din clopotniţă şi s-a dus la stareţă.
– Maică stareţă!
– Ce-i cu tine?
– Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!
Maica stareţă a luat câteva maici din consiliu şi s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a
crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns şi l-a văzut: – Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare! Şi, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!
– Nu! Lăsaţi-l! Nu poate să se ducă, că-i legat.
Dar el striga:
– Daţi-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!
– Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ţi ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate
maicile când ai sunat clopotele înainte de vreme! – Asta n-o pot face!
Ai văzut răutatea diavolului? „Asta n-o pot face”. Ei aşa zic în iad: „Nu vom sluji Ţie! Nu vom sluji Ţie!” Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie.
Şi au tras clopotele să se adune maicile.
– Măi, dracul în clopotniţă! Îl pune aceea să-şi ceară iertare.
Când îl vedeau, ţipau şi fugeau care într-o parte, care în alta.
– Zi „iartă-mă”, îi spuneau maicile.
– Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
– Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte.
Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice „iartă-mă”. Aşa şi noi. Când vei vedea că
cineva îţi cere iertare, şi tu dacă nu zici: „Dumnezeu să te ierte!”, eşti asemenea cu dracul care nu poate zice „iartă-mă”. „Nu vreau să zic „iartă-mă”! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!”
– Nu zic „iartă-mă”!
Atunci a zis călugăriţa:
– Uite ce-i! Dacă nu zici „iartă-mă”, să ne cânţi o cântare cum cântai tu când erai înger
înainte.
– Dacă voi cânta, vă topiţi ca ceara.
– Nu ne temem!
– Şi ce cântare să cânt?
– Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.
Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar ştii cum
cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi gata. Până acolo! „Miluieşte-ne” nu voia să zică.
– Zi „miluieşte-ne”!
– Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
– Asta vrem noi! Cântă miluieşte-ne, că nu-ţi dau drumul. Aici te ţin legat şi mâine, să vină
toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ţi dea drumul până nu zici miluieşte- ne.
Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte şi iar se oprea. Miluieşte-ne nu zicea.
– Zi miluieşte-ne!
– Nu pot!
– Să te ardă puterea Sfintei Cruci!
– Văleu! Daţi-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am păţit
aici.
– Nu! Zi: „Miluieşte-ne pe noi”!
Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Şi când a cântat miluieşte-ne pe noi, a
strălucit ca soarele şi a zburat la cer. S-a făcut înger. Şi atunci maicile au început a face metanii:
– Mulţumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis miluieşte-ne
pe noi!
Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu va ploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să
De aceea, dacă cineva a greşit ceva, să zică imediat: „Iartă-mă, frate, că am greşit!”
